Fosta jurnalistă Liana Alexandru este una dintre cele două persoane infectate cu tulpina sud-africană, descoperite în România.

Liana Alexandru, infectată cu noul coronavirus, a povestit că se află azi în ultima zi de izolare, după o lună de zile de stat în casă, iar în această dimineaţă a fost sunată de un angajat DSP pentru a i se face o altă anchetă epidemiologică, pentru că, în cazul ei, a fost depistată tulpina B1351, tulpina sud-africană.

„Am fost contact direct al soțului meu care a făcut o formă cu spitalizare de o săptămână. Nu știe de unde a luat virusul. Toți suntem acum bine. Eu n-am avut, dar dacă aveți posibilitatea, vaccinați-vă. Măcar aici, statul acesta împiedicat nu a dat greș”, a povestit Liana Alexandru, într-o postare pe pagina sa de Facebook.

Aceasta a spus că a avut febră, frisoane, dureri în gât, dureri de stomac, de organe interne, de oase, de dinți, de ochi, şi pierdut mirosul și a trăit „stări de epuizare pe care nu le pot compara cu nimic. Zile întregi nu m-am dat jos din pat, scufundată în agonie și gândindu-mă că, dacă acesta e finalul, atunci nu i te poți opune”.

Liana Alexandru a spus că şi-a dorit foarte mult să se vaccineze.

„Aș fi fost și printre categoriile prioritare dacă statul și-ar fi updatat sistemul cu datele pacienților investigați la privat. Aș fi reușit chiar și cu o adeverință de la medicul de familie, dacă programările nu ar fi fost o vreme suspendate. Și, în fine, poate aș fi reușit să mă înscriu pe o listă de așteptare ca să fac o doză rămasă dintr-un pachet deja desfăcut, dacă asta ar fi fost o procedură prevăzută de legislație. Dar, în loc să mă fi imunizat, m-am infectat. Și, la un an de la debutul pandemiei, am intrat pe lista pacienților bolnavi de Covid 19”, a spus Liana Alexandru, care a fost voluntar DSP.

„Când am lucrat la DSP ca voluntar, obișnuiam să le spun oamenilor să nu iasă din carantină cu niciun chip și să-și monitorizeze starea de sănătate chiar dacă se simt bine. Nu doar pentru că Poliția face verificări și dă amenzi, ci și pentru că un contact poate fi purtător asimptomatic, riscând să se îmbolnăvească și în ultima zi. Acesta avea să fie și cazul meu. Eram în a 13-a zi de carantină când am făcut febră. Având un sindrom genetic descoperit în pandemie, am stat toată perioada cu sabia lui Damocles deasupra capului și mă bucuram că voi ieși teafără din încercarea asta. În primele zile de carantină, eu și copilul avusesem un pic roșu-n gât, eu, un ușor disconfort digestiv, iar copilul, niște dureri musculare. Atât. Fără vreo nevoie de tratament. Bănuiam că am făcut amândouă o formă aproape asimptomatică și aveam de gând să ne testăm mai târziu anticorpii. Dar, în a 13-a zi, m-a cuprins încă de dimineață o stare de oboseală care s-a transformat după-amiază în febră, mialgii și dureri în gât. Aveam în casă câteva teste rapide pentru astfel de suspiciuni, care ieșiseră mereu negative. De data asta, testul a ieșit pozitiv”, se arată în postarea fostei jurnaliste.

Aceasta a mai scris că prima dată, a luat legătura cu medicul curant și cu medicul de familie ca să o sfătuiască ce pot să iau, paracetamolul fiind exclus în cazul său.

„Apoi, am sunat la Ambulanță. Am cerut testare și pentru mine și pentru copil, convinsă că era imposibil ca fetița să nu fi luat virusul. Salvarea a venit a doua zi, cu doi ambulanțieri, un el și o ea foarte tineri. M-am uitat la acești păzitori albi, voiajori prin focare domestice de Covid, și am sperat ca măcar ei să fie vaccinați. Sistemul, complicat în mod inutil, îi supraexpune pe acești oameni. Îi transformă din salvatori în posibile victime, punându-i ca pe niște conțopiști să stea-n picioare ori pe la mesele bolnavilor în interioare infectate, completând acte peste acte și peste acorduri, fără ca, la final, să le poată oferi pacienților dovada testului și fără ca bolnavii să aibă vreo legătură cu propria probă. Situația asta e nefericită și absurdă de ambele părți, nu-i de mirare că ambulanțierului meu i-a sărit țandăra când l-am întrebat ce fac dacă se încurcă probele. Mi-a zis că așa ceva nu se poate întâmpla. Ei bine, s-a-ntâmplat. La DSP, voluntarii făcuseră o procedură specială pentru cei care nu-și primiseră rezultatul. Erau cazuri nenumărate și oamenii sunau înnebuniți că nu știau dacă sunt infectați sau nu. Unora le treceau simptomele și rezultatele tot nu veneau. Altora le veneau rezultatele lor, dar ale copiilor sau ale altor membri ai familiei testați la aceeași dată, la aceeași oră, în același loc, nu. Explicația e că problele se pun la grămadă în saci, se iau cu mâna din grămadă și se trimit care încotro, la laboratoare de stat sau private. Nu știi ca pacient unde-ți ajunge proba, aștepți să primești un sms. Dar dacă în acest lanț uman, un singur om comite o eroare, greșește o cifră, o literă sau orice fel de semn, poți aștepta rezultatul mult și bine, DSP e nevoit să facă o anchetă. Când ambulanțierul meu a aflat că avusesem de-a face cu astfel de încurcături ca voluntar DSP, mi-a spus iritat: “Care DSP? Care nu răspunde cu orele la telefon?” Apoi, m-a întrebat ce simptome are copilul. “Se simte bine acum”, i-am spus. “Păi, și dac-ați lucrat la DSP, mi-a replicat el deontologic, nu știați că nu testăm fără simptome?’’ Aveam să aflu că și copilul era pozitiv. Dar, am aflat asta după ce, la rândul meu, am făcut o investigație, mai întâi pe cont propriu, apoi cu ajutorul voluntarilor de la Direcția de Sănătate Publică”, după cum a povestit fosta jurnalistă.