Educația medicală continuă este esențială pentru cadrele medicale, iar calitatea actului medical este în strânsă legătură cu această formă de educație, a subliniat dr. Călin Bumbuluț, vicepreședinte Colegiul Medicilor din România (CMR), într-un interviu transmis LIVE pe www.Sanatatea.TV și www.RoHealthReview.ro.

”Calitatea actului medical este strâns legată de educația medicală continuă. (…) În domeniul medical, educația medicală continuă se realizează cu medici, pentru medici, controlată de medici. (…) Și cine o face? O face corpul profesional medical”, a declarat dr. Călin Bumbuluț.

Vicepreședintele CMR a explicat că un medic are nevoie să primească și să dobândească acele cunoștințe și abilități care să îi permită desfășurarea activității la un nivel optim, dacă nu maximum de capacitate. Iar contextul epidemiologic actual reprezintă o dovadă în plus că este nevoie în permanență, pe întreg parcursul vieții profesionale a unui medic, de activități care să ducă la creșterea gradului de cunoștințe, abilități, atitudini, aptitudini în exercitarea domeniului de competență.

În ceea ce privește modalitatea de a face educație medicală continuă, dr. Călin Bumbuluț a precizat: ” Optica în domeniul educației medicale continue s-a schimbat în acele țări în care, la un moment dat, nu era obligatorie, nu era legată într-un fel de certificare și recertificare. În activitatea noastră profesională, ca și în alte domenii de înaltă performanță, e nevoie de o certificare periodică sau de o recertificare. La noi, în România, există acea recertificare care se face la cinci ani interval, atunci când, de fapt, se face și evaluarea acelor credite sau punctajul acumulat pe parcursul ultimilor cinci ani în care medicul trebuie să dobândească cel puțin 200 de credite de educație medicală continuă. Ceea ce s-a încercat la nivel mondial și european a fost înițial ca medicul să facă aceste acumulări de cunoștințe și abilități printr-o activitate personală și personalizată. Desigur, acesta este idealul. Și mulți colegi de-ai noștri o fac chiar dacă nu ar fi impusă printr-o reglementare națională sau europeană. De exemplu, țările nordice au încercat au încercat să facă acest lucru și după aproximativ 20 de ani au constatat că nu este suficient.”