Modificarile genetice – forma de dopaj pentru atletii din viitor sau si din prezent?

0
67

inainte de deschiderea Olimpiadei de la Beijing noile perspective aduse de genetica pentru imbunatatirea semnificativa a performantelor atletilor dar si identificarea unor metode prin care ar putea fi depistati sportivii care folosesc acest tip de dopaj, sunt in atentia autoritatilor si organismelor de control sportiv, consemneaza publicatia The Economist, conform Agerpres.

Odata cu aparitia primelor competitii sportive, a aparut si tentatia de a trisa pentru a ajunge la glorie. De multe ori aceste modalitati de a trisa au fost descoperite si aplicate cu ajutorul medicilor. Daca marea majoritate a substantelor de dopaj introduse in organism prin pastile pot fi identificate la un control antidoping, medicina moderna si genetica s-ar putea sa le ofere sportivilor oportunitati nebanuite de „performante” si de a scapa fara a fi descoperiti.

Terapia genetica functioneaza pe baza principiului introducerii mai multor copii ale unei anumite gene in organism. Aceste copii, cunoscute drept „transgene” pot suplini disfunctionalitatea anumitor gene sau pot regla activitatea acestora in organism. Desi terapiile genetice nu sunt inca perfectionate si nu sunt folosite in practica medicala curenta, in prezent se desfasoara pretutindeni in lume peste 1.300 de teste clinice, iar acest domeniu este considerat a reprezenta chiar viitorul medicinii.

in ceea ce priveste lumea sportului, principala transgena ce ar putea fi folosita pentru imbunatatirea performantelor atletice este gena eritropoietinei (EPO – un hormon care regleaza producerea de globule rosii in sange, celule ce oxigeneaza sangele si maresc capacitatea de efort a organismului) conform lui Jim Rupert, un expert anti-doping de la University of British Columbia. Pastilele cu EPO au aparut inca din anii ’80 si au fost folosite de competitori in intreceri sportive ce necesita rezistenta crescuta la efort, asa cum este spre exemplu ciclismul. insa daca organismul atletului ar putea fi stimulat sa produca mai multa eritropoietina prin intermediul transgenelor, aceasta forma de dopaj ar fi imposibil de detectat, cel putin in prezent, fiind astfel de preferat variantei de a introduce in organism un surplus de eritropoietina prin intermediul pastilelor.

Inducerea in organism a unui surplus de eritropoietina este considerata dopaj si este interzisa. insa aceste interdictii nu pot fi aplicate decat in cazul in care exista metode de testare care pot distinge intre eritropoietina produsa in mod natural in organismul atletului si eritropoietina sintetica introdusa in organism prin consumarea unor pastile. in acest moment acest lucru este posibil doar pentru ca eritropoietina sintetica are o compozitie putin diferita de cea naturala. insa eritropoietina suplimentara produsa in urma unei terapii genetice va fi mult mai greu de depistat pentru ca ea va fi produsa chiar in organismul atletului.

De fapt, aceasta ultima varianta a terapiei genetice care sa induca in organism un surplus de eritropoietina ar putea sa fie deja o realitate inca din 2006, asa cum apare din cazul antrenorului german Thomas Springstein ce a fost acuzat ca si-ar fi dopat elevii cu Repoxygen, un produs experiemental din domeniul terapiei genetice, produs ce contine gena ce sintetizeaza eritropoietina in organism si care putea deja sa fie achizitionat de pe piata neagra. Repoxygen-ul provoaca o eliberare controlata de EPO in organism dar numai in cazul in care organismul resimte un nivel scazut al oxigenului in sange, asa cum s-a demonstrat in urma testelor realizate pe cobai.

Dar exista si alte variante pentru sportivii care incearca sa se dopeze. Ca si EPO, factorul vascular endotelial de crestere (VEGF – o glicoproteina) are rolul de a mari productia de globule rosii si astfel imbunatateste oxigenarea tesuturilor in conditii de efort. Gena care determina producerea de VEGF este in prezent subiectul mai multor studii medicale si in curand ar putea fi folosita si de sportivi.

IGF-1 este de asemenea un factor de crestere, insa duce la o crestere a tesutului musuclar si nu a numarului de globule rosii din sange. Prin injectarea genei care controleaza producerea de IGF-1 intr-un anumit grup muscular, un sportiv va fi sigur ca nu va afecta decat grupul muscular vizat. Specificitatea acestui gen de dopaj l-ar face alegerea perfecta pentru un jucator de tenis sau pentru un aruncator cu sulita.
Nu in ultimul rand studiile pe animale asupra unor gene care produc analgezicele naturale denumite endorfine sugereaza faptul ca acestea pot fi folosite pentru a limita perceptia durerii – un alt element dezirabil pentru atleti.

Agentia Mondiala Anti-Doping (WADA) a sesizat de mai multi ani directia spre care ar putea evolua felul in care atletii se dopeaza si a formulat inca din 2003 o rezolutie prin care interzice „folosirea in scopuri neterapeutice a genelor, elementelor genetice si/sau a celulelor care au capacitatea de a imbunatati performantele atletice. Ramane de vazut daca si metodele de depistare a cazurilor de dopaj vor evolua cu aceasi rapiditate cu care apar noi metode, din ce in ce mai greu de depistat, de dopare.

Sursa: Agerpres

Articolul precedentMasuri ale MSP pentru prevenirea imbolnavirii persoanelor afectate de inundatii
Articolul următorProfesori si medici propusi pentru titlul de „Fii ai Argesului”