Luni, 21 august, atât în calendarul MAPN cât și al medicinei românești este marcată Ziua Medicinei Militare, moment ce punctează 161 ani de la înfiinţarea Corpului ofiţerilor sanitari ai Armatei cât și 192 de ani de tradiţie ai Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“.
La această dată, în 1862, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 4629, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înfiinţare a Corpului Ofiţerilor Sanitari din Armată şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, document considerat „certificatul de naştere” al medicinei militare româneşt, atestându-se, astfel, încadrarea acesteia ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor militare, potrivit volumului ”Calendarul Tradiţiilor Militare” (2010).
Potrivit site-ului Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“, spitalele militare sunt o categorie aparte a spitalelor diferită de cele civile nu numai prin categoria beneficiarilor prioritari ci şi prin regulamente şi organizare proprii, adaptate prin modele şi misiuni pe timp de pace sau de război – în spitale mobile de campanie cu profil dominant chirurgical şi de urgenţă; astfel, chiar instituțiile cu sediu fix, în timpul operaţiunilor militare îşi modelează profilul în funcţie de necesităţi şi solicitări, ceea ce presupune o altă însuşire importantă: viteza de organizare adaptată cu potenţial de modulare.
Precursorii actualelor spitale militare, conform sursei citate – în prezent, mai puţine pe cuprinsul ţării, urmare a reducerii efectivelor militare şi reducerii numărului de paturi impuse de reformele actuale – se numeau lazarete, denumirea având două înţelesuri: de loc izolat – acesta corespunzând spitalelor militare de mai târziu şi de contaminare care corespundea (parţial) celor profilate pe boli contagioase, morbiditate frecventă în epocă printre militari, în timpul deselor şi dificil de combătut epidemii.
În context, este de amintit și data luptei eroice a pompierilor din Dealul Spirei sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, împotriva a 5000 turci, 13 septembrie 1831, când domnitorul ţării avea să-l însărcineze pe şeful oştirii, spătarul Alexandru Ghica, să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru oastea pământească“; doctorul Johann Georg Andreas Grünau urma să întocmească proiectul spitalului ostăşesc, prima instituţie de acest fel din ţară, anul 1831 fiind considerat ca dată oficială de naştere a Spitalului Militar cu sediul pentru acele începuturi a „Lazaretului Regimentului 1“ în cadrul Mănăstirii Mihai Vodă.
Primul şef al noii instituţii era dr. Georg Johann Andreas Grünau (1784–1857), colonel doctor ce asigura conducerea între 1831–1837; absolvise medicina la Gottingen şi, după absolvire, se stabilise în Ţara Românească. A fost primul organizator al Serviciului medical militar având şi o contribuţia importantă la începuturile învăţământului medical militar din Ţara Românească de a organiza pregătirea profesională a primilor ostaşi sanitari şi a felcerilor în lazaretele oştirii, anticipând demersurile ulterioare ale vizionarului Carol Davila. A colaborat cu alţi medici celebri ai vremii precum Constantin Caracaş şi Nicolae Kretzulescu și a introdus un regulament al serviciului interior al spitalului ostăşesc de la Mihai Vodă; tot în acea perioadă erau în serviciu primii medici licențiați ai oştirii, în Muntenia: Alcibiade Tavernier, Petre Ferrari, Ignat Navarra, Ştefan Episcopescu şi chirurgii Carol Vasarhely şi Alexandru Leding.
„Un alt medic străin, vienezul Johan Nepomuk Mayer, stabilit în Bucureşti la 1832, avea să joace un rol deosebit în viaţa medicală militară valahă, aşa cum în Moldova o făcea Jacob Czihac, colonel doctor, venit din Cehia şi stabilit în Moldova, care a organizat serviciu sanitar militar din acest principat. Mayer devine şef al serviciului sanitar al oştirii din Muntenia; este medic ştab doctor, inspector al doctorilor şi al spitalelor militare. El conduce spitalul între 1838 îi 1850.
În martie 1853 vine în ţară Carol Davila pe care domnitorul Barbu Bibescu îl numeşte oberştab doctor şi medic şef al oştirii şi al Spitalului Militar. Generalul de divizie prof. dr. Carol Davila va fi cel de-al cincilea şi cel mai „longeviv“ comandat al acestui aşezământ, 1853–1882, fiind de fapt şi reformatorul acestui sistem. Într-adevăr, cu Davila începe o nouă etapă, reformatoare nu numai a Spitalului Militar Central, ci şi a celorlalte servicii sanitare ale oştirii. Eforturile sale se vor îndreapta în direcţia modernizării şi optimizării şi în cea a formării cadrelor trebuitoare misiunii importante de asistenţă sanitară a armatei (perioada 1853–1884) când înfiinţează „şcoala de mică chirurgie“, devenită apoi „şcoala naţională de medicină şi farmacie“ – relatează, pe site-ul amintit, dr. Constantin Bogdan,
vicepreşedinte Societatea Română de Istorie a Medicinii.
Carol Davila, nume de referință a medicinei românești
Începuturile medicinei militare sunt legate de virtuțile profesioale ale generalului de divizie dr. Carol Davila (1828-1884).
„În martie 1853 vine în ţară Carol Davila pe care domnitorul Barbu Bibescu îl numeşte oberştab doctor şi medic şef al oştirii şi al Spitalului Militar. Generalul de divizie prof. dr. Carol Davila va fi cel de-al cincilea şi cel mai „longeviv“ comandat al acestui aşezământ, 1853–1882, fiind de fapt şi reformatorul acestui sistem. Într-adevăr, cu Davila începe o nouă etapă, reformatoare nu numai a Spitalului Militar Central, ci şi a celorlalte servicii sanitare ale oştirii. Eforturile sale se vor îndreapta în direcţia modernizării şi optimizării şi în cea a formării cadrelor trebuitoare misiunii importante de asistenţă sanitară a armatei (perioada 1853–1884) când înfiinţează „şcoala de mică chirurgie“, devenită apoi <<şcoala naţională de medicină şi farmacie>>” – amintește dr. Constantin Bogdan.
Pe atunci inspector general al serviciului sanitar al armatei, director al Şcolii de Medicină, inspector al administraţiei centrale sanitare şi efor al spitalelor, este meritorie implicarea sa în punerea bazelor medicinei moderne civile şi militare, serviciului român de ambulanţe, învăţământului superior medical, farmaceutic şi veterinar din România. În Războiul pentru Independenţă (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei; din 1860, Serviciul Sanitar Militar s-a subordonat numai autorităţii militare.
Astfel, spitalul militar din Bucureşti a inclus patronimul „Carol Davila“ în denumirea sa devenind «Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“», ca recunoaştere a meritelor celui care a fost spiritul și călăuzitorul acestui aşezământ între anii 1853–1882.
Activitatea Serviciului Sanitar Militar şi a Serviciului Sanitar Civil erau coordonate, încă din anul 1830, de Comitetul Doftoricesc iar în 1857 au fost puse bazele învăţământului medical din ţara noastră, prin înfiinţarea, de către Carol Davila în colaborare cu Nicolae Kretzulescu, a Şcolii naţionale de medicină şi farmacie, potrivit site-ului UMFCD. La acea vreme, Carol Davila era inspector general al Serviciului Sanitar Militar.
„Întorcându-ne către începuturi, vom constata succesiunea etapelor de dezvoltare a acestei instituţii „bun naţional“ sau „brand“, cum îl caracteriza recent general de brigadă (r) prof. univ. dr. Dan Mischianu, personalitate formată în această mare şcoală a Spitalului Militar, ataşat bogatei sale istorii. Structura în două diviziuni – medicală şi chirurgicală este urmată de o altă dezvoltare în trei secţiuni: boli interne, mixtă, boli venerice pentru ca, în 1861 o altă reorganizare în direcţia modernizării, structura nouă incluzând cinci diviziuni: Divizia I medicală, condusă de dr. I. Theodory, Divizia a II-a medicală, încredinţată dr. Sziteos, Divizia a III-a venerice, condusă de dr. E. Severin, Divizia IV-a chirurgie, condusă de dr. A. Fotino, Divizia V-a mixtă, condusă de dr. Vlădescu şi farmacia condusă de farmacistul Prujinschi. În 1862, se adaugă o nouă secţie medicală, iar în 1880, Carol Davila reorganizează spitalul în patru secţii – două secţii medicale, una chirurgicală, una de boli venerice în concordanţă cu solicitările morbidităţii.
Deşi avea multiple misiuni, şeful spitalului dr. Davila îşi începea serviciul (iarna sau vara) la ora 7 dimineaţa, prin „raportul de dimineaţă“ la care participau toţi medicii din garnizoană. Urmărea cu atenţie desfăşurarea activităţii de formare pe care o iniţiase, a Centrului de instrucţie şi aplicaţie – pepinieră a viitorilor medici şi farmacişti militari. Cadrele medicale formate la şcoala Davila sunt trimise din 1861, la perfecţionare la Montpelier şi Paris.
Nevoia de modernizare şi diversificare continuă şi, din 1875, se iau măsuri de contrucţie a unui nou local, mai corespunzător cerinţelor şi, între 1883 şi 1889 se realizează o nouă construcţie pavilionară, modelul pavilionar fiind foarte răspândit în acea epocă, inclusiv în cazul spitalelor civile (a se vedea spitalele apărute mai târziu, Socola – Iaşi şi Spitalul de boli nervoase şi mintale, Bucureşti „Al. Obregia“ de astăzi).
Se cunoaşte mai puţin implicarea celuilalt mare medic al vremii pământeanul Nicolae Kretzulescu, în medicina militară, în special prin amenajarea unui spital militar în conacul său de la Leordeni Argeş care s-a angajat în asistenţa medicală a oştirii în perioada Războiului de Independenţă” – detaliază dr. Constantin Bogdan pe site-ul SCUMC.
În memoria medicilor, sanitarilor şi a surorilor voluntare de pe fronturile Primului Război Mondial, a fost ridicat în Bucureşti, în anul 1932, Monumentul Eroilor Sanitari realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli; acesta este amplasat în Piaţa Operei, în vecinătatea Operei Naţionale şi a Facultăţii de Medicină, fiind înscris în Lista monumentelor istorice.
Prezent: Medicina militară românească, în proces de interoperabilitate cu standardele NATO
În 1945 s-a constituit Direcţia Superioară Sanitară – Farmaceutică; după o serie de reorganizări, în anul 1990, s-a înființat Inspectoratul General Medical, în 1993 – Direcţia Medicală, în 1999 – Direcţia Asistenţă Medicală iar din 2004 – Direcţia Medicală, conform volumului ”Calendarul Tradiţiilor Militare” (2010).
Direcţia medicală, potrivit descrierii de pe site-ul instituției, este ”structura centrală de specialitate a Ministerului Apărării Naţionale care are ca principale domenii de activitate elaborarea politicilor şi a reglementărilor privind asistenţa medicală, asistenţa sanitar-veterinară şi inspecţia sanitară şi sanitar-veterinară de stat, planificarea, programarea, standardizarea şi interoperabilitatea în domeniul medical, asistenţa farmaceutică şi logistică medicală, statistica şi informatica medicală precum şi expertiza medico-militară”.
